Viseaza ca si cum ai trai vesnic!

Doua-trei ganduri mai tarziu, oricarui cinefil respectabil ii va rasari in minte chipul lui Jimmy Dean: rebelul perfect, adolescentul razvratit al anilor `50, eternul ratacitor singuratic, figura hipnotizanta a actorului neimblanzit de nimeni si nimic, nici macar de moarte. “Datoria actorului”, spunea el, “este sa inteleaga intreaga semnificatie a vietii. Sa o interpreteze este sarcina lui si sa o exprime este menirea sa. Sa fii actor e cel mai singuratic lucru de pe lume. Esti doar tu si imaginatia ta, asta e tot ce ai. Sa fii un actor bun nu-i usor. Sa fii un om bun e inca si mai greu. Vreau sa fiu ambele pana termin aici”.

Scufundandu-te chiar si cateva clipe in gandurile sale, iti dai seama ca nimic n-ar fi mai gresit pe lume decat sa-l socotesti pe James Dean “un rebel fara cauza”, asa cum a fost deseori portretizat.

• Monica Vitti, regina filmului italian
• Rebecca Lee Crumpler, prima femeie de culoare medic. „Cu siguranță, dacă femeile nu pun întrebări medicilor,…

Intr-un studiu de caz asupra propriei personalitati scris pe cand avea doar 17 ani si adresat directorului liceului Fairmount High, Dean isi povesteste cu seriozitate si sinceritate scurta existenta de pana atunci: “Eu, James Byron Dean”, m-am nascut pe 8 februarie 1931 in Marion, Indiana. Parintii mei, Winton Dean si Mildred Dean, fosta Wilson, au locuit in statul Indiana pana cand eu am implinit sase ani. Munca tatalui meu in slujba guvernului a provocat o schimbare, asa ca tata a fost transferat in California. Am trait acolo pana in cel de-al patrulea an. Mama s-a imbolnavit si a iesit din viata mea cand eu aveam noua ani. N-am stiut niciodata motivul mortii mamei mele, de fapt, lucrul asta inca ma bantuie. Am studiat vioara, am cantat in concerte, am dansat step pe scena teatrelor dar cel mai mult mi-a placut sa modelez lucruri cu mainile mele. M-am intors in Indiana sa locuiesc cu unchiul meu. Am pierdut dansul si vioara dar nu si arta. Cred ca viata mea va fi dedicata in intregime artei. Si sunt atatea ramuri ale artei incat ar fi dificil sa aleg una si daca nu, sunt atatea alte lucruri pe care le-as putea face: sa muncesc la ferma, sa fac sport, sa ma ocup de stiinta, geologie, sa antrenez, predau muzica. Stiu asta si stiu ca daca muncesc si ma perfectionez nimeni nu va fi mai bun ca mine. Un om trebuie sa aiba incredere in el insusi.”

Marturisindu-si pasiunea pentru motociclete si pentru sport, ceea ce ar face sa bata inima “oricarui baiat american”, Dean isi incheie scrisoarea cu cateva reflectii mai adanci decat ar fi putut banui fanii vreodata ca i-ar sta in fire: “La fel cum un jucator se straduieste sa atinga un scop intr-un joc, toti ar trebui sa avem un scop in lumea asta nebuna. Sper ca stiu care este al meu si daca nu, il voi gasi. Nu ma tem sa-ti spun asta, domnule Dubois: asta e cel mai greu lucru despre care a trebuit vreodata sa scriu, avand in vedere informatiile pe care un om le poate dobandi despre el insusi.”
Dand dovada de abilitati actoricesti “mediocre” in timpul liceului, Dean s-a alaturat echipelor de baseball si baschet, studiind in acelasi timp actoria si participand in dezbateri. Refuzand sa urmeze Dreptul odata ajuns la facultate, ceea ce l-a instrainat de tatal sau, si-a schimbat specializarea, convins fiind ca soarta lui este sa devina actor. In rastimpul petrecut la UCLA a reusit sa obtina rolul lui Malcolm in Macbeth, surclasand 350 de candidati.

In ianuarie 1951, James Dean abandoneaza facultatea incercand sa-si construiasca singur cariera. Initial nu se bucura de prea mult succes la Hollywood, avand aparitii scurte in reclame si emisiuni televizate. In luna octombrie a aceluiasi an, urmand sfatul lui James Whitmore si al mentorului sau, Roger Brackett, Dean se muta la New York, unde este admis in legendara “Actor`s Studio” si incepe sa invete actorie dupa metodele lui Lee Strasberg. Intr-o scrisoare adresata familiei sale in 1952, James scrie: “Am facut progrese mari. Dupa luni intregi de auditii, sunt mandru sa va anunt ca sunt membru al Actor`s Studio. Este cea mai mare scoala de teatru. Gazduieste oameni precum Marlon Brando, Julie Harris, Arthur Kennedy, Mildred Dunnock… Este cel mai bun lucru care i se poate intampla unui actor iar eu sunt unul dintre cei mai tineri membri. Daca o tin tot asa si nu exista nimic care sa-mi impiedice progresul, intr-o buna zi voi putea contribui si eu cu ceva la aceasta lume.”

In 1954, Elia Kazan il distribuie pe Dean in filmul “East of Eden”, in rolul lui Cal Trask, fiul rebel al unui tata autoritar si credincios jucat de Raymond Massey. Performanta actoriceasca din acest film ii va aduce lui Dean un al doilea rol in “Rebel Without a Cause”, ambele personaje reprezentand adolescenti singuratici, marginalizati si privati de o prezenta paterna intelegatoare. Indeparatandu-se de scenariu, James Dean a preferat sa improvizeze o mare parte din jocul lui in “East of Eden”, ceea ce i-a adus, in 1955, o nominalizare post mortem la premiile anuale ale Academiei Americane de Film.

In “Giant”, cel de-al treilea film al sau, Dean si-a dorit sa se indeparteze de imaginea creata in “East of Eden” si “Rebel Without a Cause”. A jucat alaturi de Elizabeth Taylor si Rock Hudson iar scena banchetului a fost supranumita “cina cea de taina” deoarece a fost ultima scena filmata inainte ca actorul sa moara subit si violent. Academia l-a nominalizat la categoria “Cel mai bun actor” si pentru rolul din “Giant”, ceea ce l-a consacrat ca singurul om din istoria cinematografiei cu doua nominalizari postume pentru aceasta categorie.

Pe 30 septembrie 1955, Dean conducea celebrul sau Porche 550 Spyder cand, venind din directia opusa, un Ford Custom Tudor coupe s-a ciocnit in plin de automobilul actorului. Soferul celeilalte masini a suferit rani usoare si s-a ales cu o falca rupta dar James Dean a fost transportat la spital, unde a fost declarat mort la 17:59. Ultimele sale cuvinte inainte de accident au fost “Tipul ala trebuie sa opreasca… O sa ne vada el.”

Desi mult timp dupa moartea lui de vina s-a crezut a fi viteza, rapoartele au dovedit ca James Dean conducea cu viteza de 88 km/ora. Speculatiile pretind insa ca la mijloc ar fi fost vorba de un blestem, convingeri intarite de numarul de morti si raniti provocat de “infamul” Porsche Spyder, supranumit “Little Bastard”.

George Barris a cumparat masina pentru doar 2.500 de dolari dupa accidentul lui Dean, insa aceasta a alunecat din vehiculul care o transportase si a rupt piciorul unui mecanic. Barris a vandut apoi piese ale masinii medicilor Troy McHenry si William Eschrid. In timpul unei curse, Eschrid a murit instantaneu atunci cand masina sa s-a izbit de un copac iar McHenry a fost grav ranit cand automobilul sau s-a rostogolit de pe sosea. Barris a mai vandut si doua cauciucuri ale masinii, care au explodat apoi in timp ce proprietarul masinii gonea pe sosea. Unui hot care a incercat sa fure volanul lui “Little Bastard” i-a fost despicat un brat din cauza unei bucati de metal iar altul a fost grav ranit in timp ce incerca sa fure scaunul patat de sange.

Nenumarate accidente au avut loc si dupa ce Barris s-a hotarat sa cedeze masina pentru a fi expusa publicului. Garajul in care era tinut “Little Bastard” a luat foc insa automobilul a ramas aproape intact. Pe drum catre Salinas, soferul camionului care transporta Porsche-ul a pierdut controlul si a fost strivit chiar de “automobilul blestemat”. In 1960, cand era pe cale de a-i fi returnata lui George Barris, masina a disparut fara urma si nimeni nu a mai zarit-o de atunci.

In urma unor astfel de relatari, e usor de crezut ca nu spiritul rebel al lui James Dean a fost ceea ce l-a ucis. La 53 de ani de la moartea sa, James Dean ramane inca o icoana vie a spiritului american si a talentului pur. In cartea sa intitulata “Little Boy Lost”, Joe Hyams, biograful lui Dean scrie: “Nu exista o explicatie simpla pentru faptul ca James a ajuns sa insemne astazi atat de mult pentru atat de multi oameni. Poate pentru ca, jucand, a avut intuitia sa exprime sperantele si temerile tuturor tinerilor… Intr-un mod cinematografic misterios, el a reusit sa dramatizeze exceptional intrebarile la care orice persoana tanara, a oricarei generatii, trebuie sa raspunda…”